Științele spiritului sunt cele care permit unei ființe umane să se cunoască mai bine pe sine însuși studiind ceea ce îl face unic. Dacă toată știința este caracterizată de propoziții care merg de la ipoteze la legi universale, propozițiile științelor de acest tip conform lui Dilthey sunt: fapte (caracter istoric), teoreme, judecăți și norme (element practic).
Wilhelm Dilthey, în Introducerea sa în științele spiritului (1883) urmărește baza filozofică a științelor spiritului, care îi includ pe cei al căror obiect de studiu este istoria, politica, jurisprudența, teologia, literatura sau arta. Adică sunt științele care au ca obiect realitatea istorico- socială.
Deși îi lipsește o discuție cu privire la fundamentele acestor științe, asemănătoare cu cele care există în științele naturii, determină că originea științelor spiritului se datorează exercițiilor de funcții sociale; gramatica, retorica, logica, estetica, etica, jurisprudența și alte discipline au apărut deoarece individul devine conștient și reflectă asupra propriei sale activități.
În același timp, el afirmă că înțelegerea existenței umane nu poate fi simplificată la enumerarea unor reprezentări intelectuale. Din acest punct de vedere, Dilthey, ca apărător al științelor spiritului, este în mod clar spre deosebire de intelectualismul lui Kant în Critica pur Motiv.
Separarea științelor naturii și a spiritului nu înseamnă stabilirea unei importanțe mai mari a uneia asupra celeilalte, ci mai degrabă aplicarea metodei adecvate fiecărui domeniu de studiu fără a-i distorsiona esența. Științele spiritului sunt științele umane prin care acest filosof vrea să fundamenteze analiza cursului istoric și a entității societății.
Pentru ca științele spiritului să obțină valabilitate, acestea trebuie să fie reconciliate cu tradiția, admisând-o ca sursă de adevăr, dar fără a pretinde că o fac într-un mod științific. Modurile de cunoaștere care servesc drept model al adevărului produs de științele spiritului sunt, conform lui H.-G. Gadamer, înțelegerea trecutului și interpretarea operei de artă, două procese care nu pot fi reduse la știința modernă.
