Demiterea este decizia unilaterală a angajatorului de a rezilia un contract sau o relație de muncă. Pentru a efectua această acțiune, angajatorul trebuie să aibă un motiv justificat, astfel încât, în funcție de cauzele care produc concedierea, poate fi diferențiată între trei tipuri: concediere din motive obiective, concediere disciplinară și concediere colectivă. În oricare dintre aceste cazuri, concedierea poate fi calificată de un judecător ca fiind adecvată, inadmisibilă sau nulă, în funcție de cât de adecvată este concedierea și de cât de justificate sunt cauzele acesteia.
Pe de altă parte, procesul de concediere în anumite ocazii trebuie să îndeplinească o serie de cerințe formale, pentru a fi pe deplin eficient. Aceste cerințe formale pot varia în funcție de tipul concedierii și de contractul colectiv al fiecărei companii.
În acest sens, unul dintre cele mai importante aspecte este scrisoarea de concediere, care trebuie livrată manual lucrătorului pentru a-l informa despre situație. În cazul în care se confruntă cu o concediere obiectivă, angajatorul trebuie să îndeplinească o perioadă de preaviz de 15 zile. Cu toate acestea, într-o concediere disciplinară nu este obligatoriu să se anunțe lucrătorul în prealabil.
În sfârșit, o altă problemă relevantă în procesul de concediere este plata indemnizației de concediere. Angajatorul trebuie să plătească lucrătorului o compensație pentru concediere, a cărei valoare va depinde de tipul concedierii și de condițiile de muncă ale lucrătorului (de exemplu, salariu sau vechime). De asemenea, angajatorul trebuie să livreze lucrătorului decontul corespunzător pentru salarii, concedii și ore suplimentare.
După finalizarea procesului de divorț, lucrătorul și angajatorul pot ajunge la un acord sau pot merge în instanță pentru a soluționa concedierea și a evalua originea acesteia.
