Diegeză este un cuvânt care provine din grecescul „διήγησις” care înseamnă „expunere”, „poveste”, „explicație”; și poate fi definit în funcție de dicționarul academiei spaniole reale ca fiind dezvoltarea narativă a evenimentelor care apar de obicei într-o anumită operă literară. Apoi, pornind de la acest sens, putem spune că diegeza este analiza acelor opere literare, cinematografice, dramatice sau de poveste înțelese ca o continuare logică și temporală a acțiunilor și evenimentelor.
Un alt dicționar important numit „Dicționar de naratologie”, afirmă că diegeza poate avea două semnificații posibile, care sunt: „amintește, numără, opune-te să arăți în principal actul la timpul trecut”; sau a doua care exprimă „lumea fictivă, în care au loc situațiile și evenimentele povestite”. În așa fel, povestitorul sau naratorul este cel care spune povestea; de aceea este delegatul să prezinte publicului sau cititorului gândurile și acțiunile tuturor personajelor. Trebuie remarcat faptul că fiecare dintre liniile de acțiune ale diegezei sunt timpul, spațiul și personajele.
În vremuri îndepărtate, ca și în cel al filosofului științific Aristotel și al filosofului grec Platon, sensul diegezei era opus mimesisului, acest lucru a avut loc din moment ce diegeza prin imaginea unui narator, creează o lume fictivă credibilă ale cărei acorduri pot distinge-te de cele ale lumii autentice sau chiar le contrazice; în consecință, în mimesis, respectivele acorduri ale scrisului, încearcă să adere la tratate sociale de diferite tipuri. Apoi s-ar putea spune că în comparație cu diegeza care încearcă să își inițieze și să-și urmeze propriile reguli; un text sau o scriere mimetică încearcă să reproducă evenimente sociale sau naturale documentate
