Eclecticismul poate fi folosit pentru a se referi la două fenomene. Pe de o parte, eclecticismul este un curent filosofic cu caracteristici foarte particulare. Pe de altă parte, conceptul de eclecticism poate fi folosit pentru a desemna un mod de viață, de gândire, de acțiune care urmează într-un anumit sens caracteristicile acelui curent filozofic, dar care nu o face într-un mod conștient sau legat de acesta, ci mai degrabă este un fenomen.
Este important să stabilim că cuvântul eclecticism provine din termenul grecesc eklegein, care înseamnă a alege sau a selecta. Așa se construiește noțiunea că eclecticismul are legătură cu alegerea și selecția diferitelor elemente pentru a crea ceva nou care nu se adaptează la o realitate unică sau preexistentă. Prin urmare, eclecticismul ca curent filosofic era interesat de selectarea atingerilor și aspectelor diferitelor curente filosofice atunci când considera că mai multe dintre aceste aspecte ar putea fi interesante și că nu ar trebui să se excludă reciproc. În acest sens, putem spune că eclecticismul (care a apărut în Grecia antică în jurul secolului al II-lea î.Hr.) a fost interesat de unirea unor elemente ale marilor filozofi precum Platon, Aristotel,stoicismul și metafizica. În acest fel, acest curent filozofic nu a stabilit dogme în jurul ideilor exclusive și închise, ci a stabilit legături între cele existente, astfel încât din ele a ieșit ceva nou și unic. Acest curent filozofic ar continua să existe mult timp, chiar și în epoca modernă, deși adăugând mereu idei noi.
În termeni mai generali și practici, eclecticismul este înțeles ca un mod de a acționa, gândi, trăi care reprezintă același lucru cu acest curent filosofic, adică o căutare permanentă pentru a uni idei, forme, figuri de diferite tipuri, astfel încât Ființa transformat în ceva nou și unic. Prin urmare, este comun să vorbim despre eclecticism ca pe un stil artistic în care nu există o singură privire, limitată pur și simplu la ceea ce contribuie autorul, dar există o uniune de multe elemente (uneori diferite unele de altele) care generează un fel de emoție sau șoc în privitor și care orbesc pentru a se transforma în ceva atât de special și unic.
Termenul „eclectic” este folosit în Istoria filosofiei într-un mod ambiguu și deseori oscilant și neriguros. În zilele noastre este obișnuit să numim eclectici anumiți gânditori greci și romani (unii filozofi ai Academiei, unii stoici și ciceronici) și, de asemenea, o altă serie de gânditori francezi și spanioli din secolul XLX care reprezintă un moment de lipsă de originalitate în speculații și care recurg la constituirea unei selecții de doctrine diverse. Tot printre eclectici este necesar să se studieze filosofii spanioli și americani ai s. XVII și XVIII care încearcă să împace doctrinele carteziene, mai întâi, și Lockian ulterior, cu elemente ale tradiției scolastice; Gaos a vorbit chiar despre un „eclecticism hispano-american” deosebit.
Astăzi suntem obișnuiți să restricționăm vocea mult mai mult. din punct de vedere al utilizării, să se refere în mod esențial la un anumit sistem sau tip de sistem. În mod normal, îl rezervăm pentru a desemna concordatul sau atitudinea de armonizare a anumitor gânditori; trebuie să existe un minim de sinteză în ele. Când există o simplă fuziune a elementelor eterogene, este de preferat să vorbim despre sincretism: acest lucru se face în general în referințe la autori care se alătură elementelor religioase și filozofice.
