Existențialismul este o mișcare filosofică care a luat naștere între secolele XIX și XX. Acest curent s-a axat pe studiul condiției umane, emoțiilor, angajamentului individual și libertății. Existențialismul l-a readus pe om la rolul său de individ, plasându-l în mijlocul reflecției filosofice și distingându-l ca fiind o ființă neatasată și total conștientă de sine.
Printre cele mai remarcabile caracteristici ale acestei teorii se numără:
Accentul său se pune pe propria existență a omului, pe ființa sa și pe căutarea de soluții la problemele omului. Motivul nu este singurul care arată realitatea, chiar și sentimentele cele mai elementare, cum ar fi frustrare si angoasa sunt capabili să arate ea. Pesimismul este accentuat în cadrul acestei filozofii. Cu toate acestea, în ciuda pesimismului marcat, existențialismul concepe că doar omul există și că numai el este capabil (chiar și în interiorul pesimismului) să găsească pozitivismul și să-și concepă propria esență. Omul este liber și el este singurul care își creează lumea.
Popularitatea existențialismului apare după cel de-al doilea război mondial, ca o ușurare a gândirii și pierderea valorilor pe care acest conflict le-a lăsat în urmă.
Există trei școli de raționament existențialist: existențialismul ateist, existențialismul agnostic și existențialismul creștin.
Existențialismul ateist are ca principiu fundamental respingerea tuturor credințelor imateriale, metafizice sau religioase. Conform acestui curent, natura umană nu există, pentru că nu există Dumnezeu care să o creeze; omul se percepe pe sine ca fiind și este singurul care va determina ce vrea să fie. Printre cei mai proeminenți exponenți ai acestei școli se numără: Jean Paul Sartre și Albert Camus.
Existențialismul creștin se distinge prin ridicarea posibilității unei etape religioase ca ipoteză a mântuirii; această școală recurge la fundații religioase precum păcatul originar, pierderea inocenței etc. Să definim principiul metafizic, ca probabilitate concretă a oamenilor. O altă trăsătură caracteristică este afirmarea că cel mai înalt bine pe care fiecare om îl poate găsi este propria sa vocație. Printre cei mai importanți exponenți ai săi s-au numărat: Gabriel Marcel și Soren Aabye Kierkegaard.
Existențialismul agnostic s-a bazat pe observații și experiențe. Această doctrină consideră religia ca un element important în cultura și istoria ființelor umane, precum și nu infirmă existența unui Dumnezeu, totuși consideră că este ceva care nu poate fi dovedit sau dovedit. Cei mai mari exponenți ai săi au fost: Martin Heidegger și Albert Camus.
