Faraonul din Egiptul antic era liderul politic și religios al poporului și deținea titlurile de „stăpân al celor două țări” și „mare preot al fiecărui templu”. Numele reședinței a fost asociat cu conducătorul și, în timp, a fost folosit doar pentru conducătorul satului. Primii monarhi ai Egiptului nu erau cunoscuți ca faraoni, ci regi. Titlul onorific de „faraon” pentru un conducător nu a apărut decât în perioada cunoscută sub numele de noul regat(1570-1069 î.Hr.). Monarhii dinastiilor dinaintea noului regat erau adresate maiestății lor de demnitari străini și membri ai curții și „frate” de conducători străini; Ambele practici vor continua după ce regele Egiptului va fi cunoscut ca faraon.
Conducătorii Egiptului erau, în general, copiii sau moștenitorii declarați ai faraonului precedent, născuți din Marea Soție (soția principală a faraonului) sau uneori dintr-o soție de rang mai mic decât favoriza faraonul. La început, conducătorii s-au căsătorit cu aristocrați de sex feminin într-un efort de a stabili legitimitatea dinastiei lor, legând-o de clasele superioare din Memphis, pe atunci capitala Egiptului. Această practică poate a început cu primul rege, Narmer, care a stabilit Memphis ca capitală și s-a căsătorit cu prințesa Neithhotep din vechiul oraș Naqada pentru a-și consolida stăpânirea și a lega noul său oraș de Naqada și orașul său natal Thinis. Pentru a păstra sângele Pur, mulți faraoni s-au căsătorit cu surorile sau surorile vitrege, iar faraonul Akhenaton s-a căsătorit cu propriile sale fiice.
Principala responsabilitate a faraonului era menținerea armoniei universale în țară. Zeița Ma'at (pronunțată „may-et” sau „mi-eht”) se credea că își va îndeplini voința prin intermediul faraonului, dar îi revine conducătorului individual să interpreteze corect voința zeiței și apoi să acționeze în baza ei. În consecință, războiul a fost un aspect esențial al stăpânirii faraonului, mai ales atunci când a fost considerat necesar pentru restabilirea echilibrului și armoniei pe pământ (cum ar fi Poemul Pentaurului, scris de scribii lui Ramses II, cel Mare, în curajul în bătălia de la Kadesh atestă). Faraonul avea o datorie sacrăde a apăra granițele țării, dar și de a ataca țările vecine pentru resurse naturale, dacă acest lucru se credea că este în interesul armoniei.
