Egloga este un subgen al poeziei lirice, o poetică axat pe tema de iubire, care se caracterizează prin prezentată sub formă de dialog, ca o piesă de teatru, ci un singur act. Interpreții acestei compoziții literare, prin tradiție, au fost păstorii care povestesc despre iubirile și viața lor din țară.
În eclog, poveștile spuse sunt scurte, prin urmare, nu este necesar să schimbați costumele sau scenariile (ca în piesele tradiționale). Contextul în care are loc este câmpul apariției paradisiace și în care muzica joacă un rol important în marcarea liniilor directoare și a timpului fiecărui dialog.
Deși este adevărat că eclogele sunt exprimate de cele mai multe ori sub formă de dialog, ele pot fi prezentate și ca un monolog pastoral.
Eclogurile au apărut din secolul lV î.Hr., cu toate acestea eclogurile din acea vreme nu sunt deloc similare cu cele cunoscute acum, acest lucru se datorează faptului că în timp au fost modificate și actualizate. Una dintre primele ecloguri au fost cele create în timpul Imperiului Roman, una dintre ele a fost „idila” lui Teocrit, un pasionat de poem și cultură; toate poeziile acestui autor au avut întotdeauna un caracter pastoral.
Din acest mare scriitor, renumit pentru preferința sa pentru cântecele pastorale, ia naștere Virgilio, care a simțit mereu admirație pentru poeții alexandrini precum Theocritus. Din această cauză, Virgilio a început să-și creeze bucolicul, cunoscut sub numele de ecloguri, în care a adăugat elemente autobiografice, obținând de la fiecare pastor un personaj imaginar care ascundea un personaj real.
În literatura castiliană, exponenții acestui gen au fost: Lucas Fernández, Garcilaso de la Vega, Juan de la Enzina. Cu toate acestea, cel mai remarcabil a fost Garcilaso de la Vega, întrucât eclogele sale au dat o mostră excelentă a acestui gen în versuri de neuitat.
Iată o mostră a operei lui Garcilaso de la Vega:
