Cuvântul infamie servește la definirea răului conținut într-un comentariu sau informație falsă, folosit pentru a dăuna reputației cuiva. De exemplu, atunci când o persoană vorbește rău despre cineva, fără a avea dovezi care să susțină aceste informații. Această expresie apare în Roma antică, unde a fost folosită pentru a se referi la orice discredit împotriva onoarei unui individ.
Persoana însărcinată cu plasarea numelui de infam pe persoana respectivă era un magistrat (cenzor) care la acel moment era autoritatea competentă. Cenzorul a fost cel care a organizat actul în care au fost verificate finanțele și moralitatea cetățenilor. Persoanei care a fost catalogată ca fiind infamă, i s-a interzis accesul la orice funcție publică și cu atât mai puțin își putea exercita dreptul de a vota în orice alegeri care ar avea loc, restricționându- și astfel drepturile sociale și legale în cadrul societății romane antice.
Dreptul roman, în funcție de originea sa, a validat două tipuri de infamie:
- Infamia „facti”, aceasta a apărut din momentul în care persoana a întreprins o acțiune opusă celor stabilite în cadrul moralității și bunelor obiceiuri. De exemplu săvârșirea de acte de adulter.
- Infamia „iurs”, a apărut atunci când a fost comis orice tip de acțiune frauduloasă sau rău intenționată împotriva cuiva.
Astăzi, există oameni care recurg la infamie pentru a afecta onoarea altora. Fie având un interes ascuns sau profitând de cele spuse, adevărul este că trebuie să fim atenți la asta, pentru că dacă persoana nu are dovezi care să certifice infamia, atunci poate fi acuzat de defăimare și poate fi pedepsit pentru aceasta.
