Ius honorarium este un termen originar din rădăcini latine, al cărui sens descrie acea serie de reguli, precepte sau reglementări stabilite în edictele magistraților și în principal ale pretorilor din Roma antică. Adică erau legi care au fost elaborate în edicte publicate de pretori în timpul Republicii și începutul Imperiului, pentru a ajuta, completa sau modifica regulile sau procedurile existente ale ius civile. A fost finalizat în secolul al II-lea d.Hr. în Edictum Perpetuum. Procedurile dezvoltate de pretori (sistemul de forme) au fost înlocuite în secolul al III-lea de către cognitoni.
Onorariul ius a fost înființată în Roma antică, creat în conformitate cu jurisconsult roman Papiano sau Aemilius Papinianus în limba latină, cu scopul de a corecta, ajutând sau de completare a ius Civile. Și potrivit lui Papiano, dreptul civil este cel care are la bază alte surse în comparație cu dreptul onorific sau pretorian, vorbim de surse precum constituțiile imperiale, plebiscite, senateconsulturi, legi și interpretări ale jurisconsultatelor.
În timpurile clasice, nucleul normelor care alcătuiesc ius civile ocupă o poziție de supremație în ceea ce privește ius honorarium, care este subordonat și complementar. Apoi, pentru perioada post-clasică, dispariția ordonanțelor dispare și atât dreptul civil, cât și cel onorific formează un sistem unic catalogat drept drept civil roman.
Prin urmare, dreptul onorific vine să reformeze sau să cimenteze legea civilă existentă în Roma Antică și ajunge să o facă în această eră post-clasică marcată cu personajul Salvio Juliano pentru anul 129 d.Hr.
