Este unul dintre cele mai complexe, interesante și importante concepte de înțeles în domeniul filosofiei moderne și a fost creat și dezvoltat în teoria sa, de filosoful german Immanuel Kant. Ne referim la conceptul de noumenon, care este foarte abstract și implică o diferențiere între fenomenele de gândire și cele pur sensibile. Pentru Kant, noumenonul este obiectul, întrucât este „în sine”, indiferent de modul nostru de a-l cunoaște, pe care îl numește „lucrul în sine”. Kant îl opune fenomenului, obiectului așa cum este pentru noi, adică așa cum îl cunoaștem în termeni de forme „a priori” de sensibilitate și înțelegere.
După cum se știe, Kant a dat naștere la ceea ce este cunoscut sub numele de idealism german și a cărui principală presupunere a fost predominanța ideilor asupra lumii sensibile. Kant a susținut că gândul sau noumenonul nu ar putea fi cunoscut de ființa umană și de capacitatea sa rațională în întregime, deoarece era imanent și, prin urmare, și transcendent.
Aceasta înseamnă că, în sine, noumenonul ar putea fi echivalat cu conceptul de esență sau substanță care exista în filosofia greacă veche și care împărțea, de asemenea, lumea inteligibilului cu lumea sensibilului.
Datorită incapacității minții umane de a cunoaște esența reală a lucrurilor, Kant a susținut că noumenonul poate fi cunoscut, asimilat sau reținut numai prin moralitate, adică printr-un comportament care are puterea de a semnifica, sau aduce beneficii pentru starea umană.
Distincția dintre fenomene și noumena este fundamentală în sistemul kantian. În tratarea acestei întrebări, Kant distinge două sensuri ale conceptului de noumenon:
- În mod negativ, „noumenon înseamnă ceva în măsura în care nu poate fi recunoscut prin intuiție sensibilă”.
- În mod pozitiv, înseamnă un „obiect care poate fi cunoscut prin intuiție nesensibilă”, adică prin intuiție intelectuală.
Acum, întrucât ne lipsește intuiția intelectuală și posedăm doar o intuiție sensibilă, cunoașterea noastră se limitează la fenomene și, în consecință, conceptul de noumenon rămâne ca ceva negativ, ca limită a experienței, ca limită a ceea ce poate fi cunoscut.. Nu există cunoștințe despre lucrurile în sine, despre noumena. Accesul la lucruri nu se găsește în rațiunea teoretică, ci în rațiunea practică, așa cum vom vedea.
Distincția dintre fenomene și noumena ne permite să înțelegem de ce Kant numește doctrina sa „ idealism transcendental”: deoarece spațiul, timpul și categoriile sunt condiții ale posibilității fenomenelor de experiență și nu proprietăți reale sau caracteristici ale lucrurilor în sine..
