Parafernalia este un termen care în dreptul roman a fost folosit pentru a defini bunurile personale sau private ale unei femei căsătorite care nu erau incluse în zestrea ei. Conform etimologiei sale, acest cuvânt este derivat din grecescul "para" care înseamnă "aproape" și "pherne" se referă la "zestre". Cu toate acestea, conceptul său real provine istoric din dreptul roman.
Zestrea a fost o donație specială care a fost făcută la soțul în numele familiei miresei, acest lucru pentru a contribui cu sarcinile financiare care rezultă din celebrarea nunții.
În căsătoria romană specifică căsătoriilor „ sine manu ”, soțului nu i s-a recunoscut puterea tradițională asupra femeii, nu a existat nicio fuziune a patrimoniului său; bunurile paraferale erau acelea pe care femeia le păstra cu proprietăți totale, la fel ca orice persoană care deține domeniul, fără ca soțul să aibă vreo putere. De fapt, femeile puteau da soțului aceste bunuri pentru ca acesta să le poată administra, în acest caz soțul fiind considerat agent și trebuia să legalizeze un libellus cautio depositionis în sprijinul primirii acestuia.
Femeia, la rândul ei, ar putea exercita în legătură cu aceste bunuri acțiunile care îi revin în calitate de proprietar. Aceste bunuri constau în general din: mobilier, îmbrăcăminte, bijuterii, surse grecești, ustensile de uz casnic și chiar credite. Soțul, în cazul exercitării rolului de administrator al bunurilor soției sale, avea puterea de a întreprinde acțiuni în numele soției sale fără a oferi garanție; el a trebuit să folosească banii în cheltuielile obișnuite ale ambilor soți și a fost responsabil pentru administrarea menționată până la greșeala ușoară în concret.
În ceea ce privește celelalte legi, se știe că în dreptul german nu a recunoscut crearea parafernaliei; Legislația spaniolă nu le legalizează sau le definește până la legea celor șapte articole, care a acceptat teza romană de a o introduce în sistemul juridic al Spaniei. Cu toate acestea, există discrepanțe, în special în unele drepturi, cum ar fi Aragon, care nu au acceptat acest tip de proprietate, altfel în legea catalană, care era total sub influența dreptului roman.
