Prosopopeea este înțeleasă ca actul în care gravitația sau solemnitatea sunt capabile să afecteze modul în care un individ este capabil să se exprime, extinzându-se, în unele ocazii, la modul în care acționează de obicei. În literatură, este figura retorică utilizată atunci când un scriitor încearcă să atribuie elementelor sau evenimentelor care sunt în mod normal neînsuflețite, caracteristici ale compoziției morfologice a ființei umane sau care fac parte din comportamentul acesteia. Într-un sens mai larg, prosopopeea poate fi chiar denotată în poveștile în care ființele iraționale, prin decizia autorului, acționează, gândește și simte ca o ființă rațională; la fel se întâmplă și atunci când oamenii sau animalele moarte au capacitatea de a comunica.
Obiectivul general al prosopopeei este de a face să pară că obiectele și ființele neumane gândesc ca și când ar fi aparținut rasei umane. Acestea pot fi atât fraze mici subtile care îmbogățesc textul, până la scrieri lungi, în care sunt povestite situații umane în care este cufundată o ființă neînsuflețită. În același mod, ceea ce descrieți poate fi transformat într-o persoană; în acest fel, este mult mai ușor pentru cititor să înțeleagă senzațiile pe care obiectul le generează autorului. De aceea este considerat una dintre figurile retorice ale ficțiunii, deoarece se referă la situații care pur și simplu nu pot fi recreate în realitatea fizică. Un exemplu clar de prosopopeie este poemul lui Juan Ramón Jiménez„Vinul, mai întâi, pur”, în care poeziei i se dau trăsături omenești, iar acest lucru nu se dezvăluie până la terminarea scrierii.
