Propozițiile care sunt cu adevărat finale sunt propozițiile finale. Nu există recurs împotriva lor, fie pentru că legea nu prevede acest lucru, fie pentru că termenul stabilit a trecut și niciuna dintre părți nu l-a prezentat. În timpul cursului unui proces, părțile opuse (reclamant și pârât) să prezinte argumentele lor prin intermediul lor corespunzătoare avocaților. Între timp, judecătorul cunoaște temeinic faptele.
Posibilitatea obținerii executării unei sentințe apare doar în cazurile în care, odată ce este emisă, se adoptă o hotărâre judiciară sub forma unui ordin care decretează așa-numitul scop al sentinței. Acest lucru se poate întâmpla din două motive:
- Bun pentru că nu s-a formulat apel împotriva sentinței pronunțate și termenele pe care legea le acordă pentru a contesta sentința au trecut.
- Fie pentru că a fost depusă o cale de atac împotriva sentinței și organul judiciar a soluționat acest apel și l-a comunicat părților și organului judiciar care a emis sentința. În acest caz, soliditatea sentinței ar veni pentru că, în fața acestei a doua teze, nu este posibil să se facă recurs.
Odată ce sentința este finalizată, se deschide calea procesului, pentru a începe calea de colectare a conținutului sentinței. Aceasta este partea esențială a procesului, deoarece fără executarea hotărârii nu este afirmația este convinsă că partea care a cerut pentru în instanțele de judecată și a acordat protecție instanța revendicată efectivă.
În general, legea prevede posibilitatea ca justițiabilii să meargă la o altă instanță pentru a examina cazul. Este ceea ce se numește o resursă. În cazul în care legea stabilește că nu este posibilă depunerea unui recurs, sentința va fi considerată definitivă. Pentru a avea această considerație, legea care se aplică în hotărâre trebuie să o indice în mod expres. În plus, o altă cerință pentru ca hotărârea să fie definitivă este că justițiabilii au ratat termenele limită pentru depunerea unui recurs.
Prin urmare, judecata finală este definitivă. Decizia este definitivă și trebuie aplicată după cum specifică judecătorul în decizia sa. Originea judecății finale provine, la fel ca majoritatea situațiilor juridice, din dreptul roman. Scopul procesului final este de a evita un nou proces, înțeles în acest fel, care protejează ambele părți.
Ideea unei judecăți finale este clară: că nu poate exista un nou proces. În ciuda acestui fapt, legislația majorității țărilor are în vedere posibilitatea revizuirii unei hotărâri definitive. Prima cerință pentru a face acest lucru este ca una dintre părți să se adreseze unei instanțe superioare, de obicei Curtea Supremă. Acest organism are puterea de a redeschide cazul și, prin urmare, anulează hotărârea definitivă dacă sunt îndeplinite oricare dintre următoarele cerințe: apariția de noi date relevante, demonstrarea falsității datelor sau mărturiile experților sau un anumit tip de neregulă (mită, de exemplu) care justifică anularea hotărârii finale inițiale.
