Cuvântul singularitate, în sensul său strict, se referă la calitatea pe care o posedă acele persoane, obiecte sau evenimente, numite singular. Din aceasta, se poate spune că singularitatea, ca factor determinant, sunt acele caracteristici care disting o anumită entitate de cele din aceeași clasă sau grup. În cadrul matematicii, termenul este folosit pentru a vorbi despre acele funcții care, odată descoperită valoarea lor, încep să se comporte într-un mod neașteptat; de aceea s-a stabilit teoria singularității. În fizică, prin arta sa, există singularitatea gravitațională sau spațiu-timp, un model astrofizic în care curbura spațiu-timp devine infinit, așa cum se arată în unele dintre modelele găurilor negre.
În matematică, singularitățile pot fi identificate rapid. Acestea, în funcție de natura lor sau de caracteristicile pe care le prezintă, pot fi atât esențiale, adică comportamentul lor este extrem, cât și izolat, acelea care nu au singularități apropiate. În fizică, urmând linia singularităților spațiu-timp, au fost create teoreme, cum ar fi cea Penrose-Hawking, pe lângă teoria singularității mecanice, unde comportamentul oricărui mecanism, care prezintă o anumită configurație, nu poate fi prezis, sau magnitudinile sale devin infinite sau nedeterminate.
În câmpul filosofic, se vorbește despre singularitatea entităților, adică particularitățile fiecărei ființe existente. Acest lucru este studiat în ontologie și este prezentat și în doctrinele filozofice creștine. În mod similar, se vorbește despre o singularitate tehnologică, o ipoteză în care se propune că, la un anumit punct de avans, o anumită civilizație tehnologică ar fi incapabilă să controleze consecințele unor astfel de beneficii.
