Teocentrismul este numit doctrina filozofică și religioasă originată în Evul Mediu, unde se afirma că Dumnezeu era centrul vieții, controlând fiecare dintre aspectele care o alcătuiesc. Un cuvânt obișnuit se spunea că universul era guvernat exclusiv de Dumnezeu, așa că direcția activităților umane depindea de el. Era obișnuit în această epocă ca oamenii să se străduiască să „împlinească voia lui Dumnezeu”, încercând să excludă păcatul din viața lor și urmând cerințele exprese ale zeității prezente în scripturile sacre.
Acest cuvânt se naște din unirea a trei rădăcini grecești, cum ar fi „theos”, un cuvânt tradus ca „Dumnezeu”, „kentron” sau „centru” și „-ism”, sufix folosit pentru a clarifica că este o doctrină; în ansamblu, atunci, ar fi „doctrina care îl ia pe Dumnezeu drept centru”. Această filozofie a fost activă pentru o perioadă îndelungată, la fel ca și Evul Mediu, și a cuprins mult sau mai degrabă dintre diferitele fațete din viața unui enoriaș obișnuit. A fost prezent nu numai în dinamica familială, economică și socială, ci și în știință, rațiunea științifică, gândirea critică. Se credea că voința divină sau mistică a fost explicația pentru fiecare fenomen necunoscut care a apărut, cum ar fi catastrofele sau epidemiile de mare relevanță.
Acest lucru a fost impus de monarhii catolici până la venirea Renașterii, când ideea că Dumnezeu era doar unul dintre numeroșii actori implicați în viață. Tot în această perioadă a avut loc antropocentrismul, dând prioritate ființei umane mai presus de toate lucrurile.
