Etimologic ambele cuvinte sunt de origine latină „spatium” ceea ce înseamnă partea pe care o ocupă un obiect și „aereus” care înseamnă tot ce ține de aer. Prin urmare, spațiul aerian este fiecare fracțiune a mediului terestru, situat pe uscat și pe apă, reglementat în special de fiecare națiune.
Spațiul aerian al fiecărei țări trebuie să fie sub supraveghere constantă de către autoritățile aeronautice pentru a nu permite intrarea aeronavelor străine fără permisiunea cuvenită, deoarece spațiul aerian reprezintă o zonă foarte importantă și susceptibilă a teritoriului, deoarece poate se împrumută la intruziunea elementelor care pot reprezenta o amenințare pentru națiune. Pe baza legilor internaționale, principiul spațiului aerian autonom este legat de definiția maritimă a apelor naționale aflate la 12 mile marine de linia de coastă, respectivul spațiu aerian care se află în afara acestei linii este presupus ca spațiu aerian internațional.
Spațiul aerian este împărțit de Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI) în șapte clase descrise printr-o scrisoare de la „A” la „G”, condițiile de zbor și asistența oferită de fiecare clasă sunt determinate în tabelul de clasificare a spațiului aerian (ATS). În funcție de clasa de operațiuni efectuate de aeronavă, de mișcarea sau mișcarea acestora și de nivelul de încredere necesar, pot fi determinate diferite clase de spațiu aerian, cum ar fi spațiul aerian controlat, spațiul aerian necontrolat și spațiul aerian de uz special.
Spațiul aerian controlat (clasa A, B, C, D, E) și necontrolat (clasa F, G) diferă deoarece cel controlat trebuie să prezinte un plan de zbor pentru a putea zbura, iar cel necontrolat nu are nevoie de el, pe de altă parte. Când vine vorba de controlul traficului aerian, controlul poartă supravegherea aeronavei, în timp ce necontrolatul supraveghează doar aeronava care ar trebui să se afle în zonă.
