Metodologia istoriei constă dintr-un set de metode și tehnici utilizate de istorici pentru a gestiona surse primare și alte dovezi (arhivistice, arheologice etc.) care contribuie la investigarea evenimentelor trecute de mare relevanță pentru societățile umane. Acest tip de investigație încearcă să reconstruiască trecutul în modul cel mai obiectiv și exact posibil.
Când istoricul investighează, trebuie să aibă la dispoziție informații ample, să adune cea mai mare cantitate de date și să știe mai ales să stăpânească metoda de investigație. Obiectivul său principal este de a oferi rezultate concrete, veridice și imparțiale.
Metodologia poveștii cuprinde trei etape:
Euristica, este responsabilă pentru localizarea și compilarea surselor documentare.
Critica se referă la analiza și evaluarea datelor găsite. Aceasta este probabil una dintre cele mai importante etape ale anchetei; cercetătorul trebuie să fie foarte atent atunci când analizează sursele pe care le folosește, deoarece unele documente pot fi false.
În cele din urmă, există sinteza și expunerea, are legătură cu modul adecvat de a raporta informațiile găsite. Ar trebui să includă enunțul problemei, o revizuire a documentației utilizate, formularea ipotezelor, metodele care au fost utilizate pentru testarea acesteia și rezultatele obținute.
Sursele de cercetare utilizate de metodologia istoriei sunt:
Surse primare (mărturii ale persoanelor care au fost prezente la evenimentele istorice, obiecte reale care au fost folosite în trecut și care pot fi studiate corect, materiale de bază ale cercetării istorice.)
Surse secundare (reviste, enciclopedii zilnice etc.)
Potrivit istoricului polonez Jerzy Topolski, există trei tipuri de metodologii pentru a se referi la diferitele domenii de gândire:
Metodologia pragmatică a istoriei se referă la reconstrucția și posibila evaluare a mecanismelor de deducere (scheme, principii etc.) și la toate celelalte tipuri de raționament utilizate pentru rezolvarea problemelor puse de știință.
Metodologia apragmatică a istoriei: este una care este responsabilă de rezultatele muncii istoricilor și de a studia afirmațiile pe care le fac, precum și generalizările istorice, legile și conceptul de narațiune.
Metodologia obiectivă a istoriei: funcția sa este de a caracteriza, într-un mod general, domeniul care servește drept model pentru știința istorică, în așa fel încât să permită diferențierea afirmațiilor adevărate de cele false; oferiți îndrumări euristice pentru analiza terenului respectiv; furnizați termenii teoretici necesari pentru o descriere științifică a domeniului respectiv.
