Psihologia evolutivă, numită și psihologia dezvoltării, este un domeniu al psihologiei, care se ocupă de studiul comportamentului omului de la naștere până la moarte, adică include studiul ciclului de viață al oamenilor; observarea modului în care ființele umane își schimbă acțiunile pe măsură ce trece timpul și modul în care omul se confruntă cu un mediu în continuă schimbare.
Psihologii o clasifică ca o schimbare psihologică care are loc sistematic de-a lungul vieții individului. Prin urmare, această știință încearcă să înțeleagă modul în care oamenii percep și acționează în lume și cum toate acestea îi fac să se schimbe în funcție de vârstă; fie prin învățare, fie prin maturare.
Printre obiectivele sale principale se numără explicarea comportamentului oamenilor și a modului în care acestea evoluează, recunoașterea cauzelor și proceselor care determină acele schimbări care apar între o etapă și alta. Aceste schimbări care apar la persoana de-a lungul vieții pot fi definite prin anumiți factori opuși, cum ar fi: ereditatea față de mediu, reglementări față de ideografie și continuitate față de discontinuitate.
În același mod, există un alt factor care influențează și evoluția persoanei și care este contextul, acest lucru va permite o mai bună înțelegere despre dezvoltarea psihologică a persoanei de-a lungul vieții sale, printre diferitele contexte, cel istoric poate fi menționat, socioeconomic, etnic, cultural etc. Acestea se referă la cele mai reprezentative.
În ultimul secol, au existat diferite teorii care au contribuit la investigațiile lor, pentru a încerca să explice fenomenul schimbării. Fiecare dintre aceste teorii prezintă explicațiile sale, care, în anumite ocazii, pot fi contradictorii cu cele prezentate în alte curente. Și tocmai asta, acea diversitate de teorii care ajunge să îmbogățească înțelegerea fenomenului evoluției. Printre cele mai remarcabile modele teoretice se numără: modelul sociocultural al lui Lev Vygotsky; Psihologia genetică a lui Jean Piaget.
Pentru proeminentul psihanalist american, Erik Erikson, bine recunoscut, ar trebui adăugat, pentru contribuțiile sale la psihologia dezvoltării; ființa umană trece prin etape de bază:
Etapa incorporativă: această etapă este considerată faza orală, care începe cu nașterea, până în primul an de viață, în această fază copilul depinde în totalitate de mediul său.
Faza timpurie a copilăriei sau faza musculară anală; care începe din primul an până la trei ani, în această etapă copilul începe să aibă ceva mai multă independență, având un control mai mare asupra sfincterelor și mușchilor lor.
Etapa preșcolară, începe la trei și se termină la patru ani, în această etapă copilul începe să-și realizeze mediul exterior.
Etapa școlară: începe la șase și se termină la doisprezece ani, în această etapă copilul își arată capacitatea de a interacționa social și pentru prima dată departe de mediul său familial.
Etapa adolescenței: trece de la doisprezece la douăzeci de ani aproximativ, în această etapă tânărul își consolidează identitatea.
Etapa adultului tânăr: începe la douăzeci și se termină la patruzeci, în această etapă individul începe să se integreze în societate, exercitând un loc de muncă și formându-și propria familie.
Etapa adultă matură: începe la patruzeci și culminează la șaizeci, în această etapă individul îndeplinește rolul de facilitator al noilor generații. Adulții din această perioadă îndeplinesc această sarcină acționând ca părinți, profesori sau ghizi.
Etapa adultului mai în vârstă: începând cu anii șaizeci, în această etapă adultul înțelege că ciclul său de viață se apropie deja de sfârșit și că integritatea sa constă în acceptarea succesiunii generațiilor și a culminării vieții naturale.
