Sindromul Peter Pan este numele folosit pentru a se referi la acei adulți care continuă să se comporte ca niște copii sau adolescenți, pe lângă faptul că nu au capacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile lor și pentru vârsta adultă în general. În general, acești indivizi prezintă un refuz categoric de a crește cu o imaturitate emoțională marcată, care este nuanțată de o insecuritate adânc înrădăcinată și de o mare teamă de a nu fi iubiți și acceptați de societate.
Acest termen a fost acceptat în psihologia populară de când a fost publicată în 1983 o carte intitulată Sindromul Peter Pan: bărbați care nu au crescut niciodată, care în spaniolă înseamnă „sindromul Peter Pan, omul care nu crește niciodată”., o lucrare de artă a doctorului Dan Kiley. Până în prezent nu există dovezi care să arate că sindromul Peter Pan este o patologie psihologică existentă și, prin urmare, nu este inclus în Manualul de diagnosticare și statistic al tulburărilor minții.
Acest sindrom este mult mai frecvent la bărbați și este în general asociat cu probleme pentru a oferi securitate unei alte persoane, acest lucru se datorează faptului că aceste tipuri de oameni sunt cei care trebuie să se simtă protejați de alții. Acest lucru îi dezactivează într-o mare măsură, deoarece supraîncarcă dezvoltarea personală și îngreunează relațiile lor sociale, fiind legat de sentimente intense de singurătate și sentimentul de dependență.
Sindromul Peter Pan este asociat cu modificări semnificative ale emoțiilor și comportamentelor subiectului afectat. Din punct de vedere emoțional, nivelurile ridicate de anxietate și tristețe sunt foarte frecvente, acestea din urmă reușind să ia forma depresiei atunci când nu sunt tratate de un profesionist. În același mod, persoana se simte puțin împlinită cu viața sa, deoarece faptul că nu are responsabilități sau nu își asumă, de asemenea, îl face să nu se bucure de provocări, ceea ce afectează, fără îndoială, nivelurile de stimă de sine.
În cele mai extreme și extravagante cazuri, pot apărea tulburări de gândire, cum ar fi delirul, deși în aceste cazuri, este cel mai probabil că există o tulburare psihiatrică care îi dă un motiv de a fi.
