Din cele mai vechi timpuri, au apărut diverse școli de gândire economică, cu exponenți ai staturii lui Aristotel, Platon și Pitagora. Din Evul Mediu, această poveste capătă ceva mai multă formă, generând noi curenți de gândire, cu o frecvență de ritm accelerat. Cu influențele produs ale mercantilismului, fiziocratismului și școlii clasice, se conturează o economie încadrată atât în științele umane, cât și în științele exacte. În secolul al XX-lea, majoritatea școlilor erau în declin, dar altele au căpătat forță.
În cursul secolului menționat a apărut Școala de Economie din Chicago, ai cărei principali precursori sunt George Stigler (Premiul Nobel pentru economie în 1982) și Milton Friedman (Premiul Nobel pentru economie în 1976). Universitatea din Chicago a fost leagănul acestor idealuri, în special în Departamentul de Economie și Booth School of Business. În cadrul teoriei sale macroeconomice, teoria keynesiană este respinsă în mod deschis și înfășurată în teoriile monetarismului. Se știe că termenul a fost inventat pentru a-i numi pe profesorii care și-au dictat catedrele la Școala de Afaceri și la Facultatea de Drept; cu toate acestea, unii declară că nu se consideră parte a acestei filozofii.
Trebuie remarcat faptul că o mare parte din politicile monetare care reglementează Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au fost extrase de la Școala din Chicago. Unii critici subliniază faptul că adoptarea acestei școli ca dominantă a dus la Marea Recesiune din 2008, din cauza neglijării procedurilor corective și compensatorii, prezente în teoria keynesiană.
